Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!


For your consideration: This blog is best viewed in Mozilla Firefox! (Or Chrome... „Rotterdam and anywhere, Liverpool or Rome”)

Sunday, March 29, 2015

Atenţie: blog cu orar de funcţionare!

Începând de marţi, 1 aprilie, şi nu-i o glumă!, acest blog nu mai este disponibil non-stop, ca o benzinărie, de ex., ci va avea un program de availability. Stabilit de subsemnatul. Ca un cinema arthouse sau ca o galerie de artă, ceva de genul ăsta. 

În principiu, cine va dori acces permanent va trebui să ceară lucrul ăsta (pe mail, îl găsiţi în profil), însă îmi voi rezerva dreptul de a selecta audienţa. În rest, blogul va fi accesibil/accesabil doar în limitele programului de care vorbeam. Adică cel puţin 10 cel mult 5 ore  pe zi. Sau pe noapte ;)

Pagina de facebook rămâne în continuare interfaţa acestui blog. În principiu, intenţionez să anunţ acolo orarul. Din când în când. Şi alte cele.

Direcţiunea 
:D

Friday, April 18, 2014

Cvasimilitudini (LXXXIV) [„House on the hill (on fire)”]

Screenshots from Badlands (dir. Terrence Malick/1973)

 Screenshot from Days of Heaven (dir. Terrence Malick/1978)

Screengrab from Homesman's trailer (dir. Tommy Lee Jones/2014)

Deşi are trei proiecte în lucru (simultan!), n-a terminat nici unul pentru a-l trimite la Cannes (unde a ieşit premiant în urmă cu 3 ani). Probabil că nici la Veneţia nu va avea vreunul, dar nu asta intenţionam să vă spun. Well, Terrence Malick mai stă o tură, în schimb Tommy Lee Jones revine cu Homesman, un western cu fibră mistică de care Eastwood ar trebui să fie mândru măcar pentru perpetuarea genului, dacă nu din alte motive. Zic revine, fiindcă el a mai fost în competiţie şi în 2005 ca regizor şi actor, cu The Three Burials of Melquiades Estrada, film ce i-a adus premiul pentru interpretare, iar lui Arriaga pentru scenariu.

Privind trailerul am fost izbit de imaginea de mai sus, iar asocierea cu cele două secvenţe din filmele lui Malick a venit de la sine, recluzivul cineast american fiind cumva obsedat de foc şi efectele sale în plan simbolic (de parcă l-ar fi citit pe Bachelard cu creionul în mână)! În Badlands, de pildă, ard nu doar casa şi acareturile, ci şi o căsuţă pentru păpuşi (detaliul asta înfăţişează), în vreme ce în Days of Heaven sunt pârjolite holdele şi aproape tot ce-i pe lângă ele, mai puţin casa, care va rămâne pustie şi solitară pe coama dealului, mărturie a zilelor fericite trăite de foştii locatari. Ar mai trebui spus că, dacă în Badlands provocarea incendiului este un gest deliberat (care în plan superior semnifică ruperea brutală a cel puţin unuia dintre protagonişti de viaţa statică de până atunci), în Days of Heaven focul este declanşat accidental în încercarea disperată de a opri invazia lăcustelor, însă funcţionează ca „buzdugan” pentru a semnaliza nenorocirea ce se va abate mai târziu.

Nu e foarte limpede, deşi se poate bănui, în ce împrejurări ajunge în flăcări casa din filmul lui Tommy Lee Jones, însă funcţia expiator-iconică a cadrului e de netăgăduit. Iar introducerea sa în trailer poate fi o cheie de lectură a întregului.

Wednesday, April 16, 2014

Juxtapuneri (XXXII) [Glezne]

«M-am holbat mult timp la glezna aia. „Glezna - mi-a zis mie mama când eram adolescent - e unul din cele mai importante lucruri la o femeie... Să nu-ţi iei femeie cu glezne groase... sau, dacă din fraiereală romantică vei iubi vreuna cu pulpa solidă, măcar cumpără-i pantofi care să-i facă gleznele elegante.”
„Glezna, a continuat ea, nu numai că arată caracterul, ci concentrează energiile spirituale (başca celelalte) şi promisiunea că, atunci când aroganta te va lepăda (ceea ce se va întâmpla ineluctabil, boulean cum te-am adus pe lume), o va face totuşi elegant, pentru că ai ştiut să-i apreciezi glezna.”
Unii cititori obişnuiţi cu sofisticărelile gratuite vor crede că ce scriu eu aici e una din astea... Dumnealor să facă bine să-şi revizuiască sarcasmul ieftin. Fiţi atenţi la glezne! Investiţi în minciuna candidă a schelăriei eterate. Când veţi fi lepădaţi, veţi şti măcar că lăsaţi în urmă o reputaţie de profesionist.» 
(Dan Alexe - Miros de roşcată amară şi alte povestiri scandaloase, Ed. Humanitas, 2014)

Screenshot from L'âge des ténèbres (dir. Denys Arcand/2007)

Asemeni cărţii din care am scos citatul de mai sus, şi filmul canadianului Arcand e tot despre fantezii erotice cu amante închipuite. Glazurat, dar nu atât de puternic precum cartea, cu umor deştept şi consideraţii fâşneţe despre anatomia şi inteligenţa feminină (indisolubil corelate, după cum cred că e limpede).


Iar dacă vă întrebaţi a cui gleznă fină e cea din imagine, vă voi spune că proprietara ei este Diane Kruger. Vi s-a aprins beculeţul, nu? Mă rog, e dihai lampa la sau în a cărei lumină Tarantino, care a avut şi el un crush cu gleznele doamnei K., se vede altfel. Adică altfel spus, nici aici n-a fost primul, sărăcuţul! 

Meritul indelebil al descoperiri îi aparţine lui Arcand. El a văzut ceea ce orice bărbat trebuie să vadă când e de văzut. Bine, Arcand e şi mai în vârstă, mai trecut prin viaţă şi mai hârşit în rele. Poate de-aia! În orice caz, Kruger e ravisantă.

Saturday, April 12, 2014

"Four is what...?" (45) [Joe]

colaj: cinesseur
David Gordon Green a fost foarte productiv anul trecut: un film la Berlin (Prince Avalanche), care i-a adus un Urs de argint pentru regie, şi altul la Veneţia, acest Joe, care lui nu i-a mai adus nimic, în schimb a agăţat în CV-ul lui Tye Sheridan (puştiul din The Tree of Life şi Mud) premiul pentru interpretare masculină! Un big boost pentru el: anul acesta are în lucru nu mai puţin de 5 proiecte.

Adevărul e că şi dacă n-ar fi fost răsplătit cu Marcello Mastroianni Award (indiscutabil o realizare pentru un băiat de 15 ani), simpla apariţie în toate aceste filme tot ar fi însemnat o performanţă pentru el: nu-i de colea să dai replica unor Brad Pitt, McConaughey sau Nicholas Cage! Căci da, el este titularul aici. Şi la fel ca algernon, care a văzut filmul în festival, n-aş putea spune că prezenţa meşterului Cage ar compromite anvizajamentul, dar nici că l-ar eleva foarte tare.

Vă invit, deci, să citiţi ce a scris algernon în corespondenţa de atunci, fiindcă i-a capturat perfect esenţa: film cu perifierici din sud, inşi marginali abrutizaţi de alcool şi neajunsuri, neorealism american şaptezicsit împodobit cu mai toate acele valori hollywoodiene din producţiile standardizate.

P.S.: Imaginile din stânga încearcă să dea o idee despre estetica limitată practicată de Green, cele din dreapta despre ţintele sale narative. Deşi se efortează în direcţia bună, Green n-are instrumentele unui Peckinpah (şi nici curajul acestuia) şi nici poezia malickiană a unui demers de tip Ain't Them Bodies Saints. În ritmul ăsta, îl paşte o hernie :D


P.P.S.: Joe este dedicat lui Gary Poulter, care e şi singura revelaţie genuină din toată povestea. Rolul de aici (un tată violent, decrepit şi dependent de băutură) a fost primul şi ultimul pentru el, tipul prăpădindu-se pe străzile din Austin, la câteva săptămâni după încheierea filmărilor. Era homeless, însă cine a văzut filmele lui Green, mă refer la cele de început, indies to the very bone, ştie că acesta obişnuia să lucreze cu neprofesionişti talentaţi. Mă gândesc să fac o antologie a acestor anonimi celebri!

A Most Wanted Man [trailer]: one of the last calls for Phillip Seymour Hoffman


E unul dintre ultimele filme în care poate fi văzut Philip Seymour Hoffman. Regizor e Anton Corbijn, iar pentru mine, orice film al cineastului olandez e un eveniment. Care capătă proporţii epocale când în distribuţie apare cam pentru ultima oară unul din actorii mei favoriţi all times. Rachel McAdams, Robin Wright şi Willem Dafoe sunt celelalte puncte de atracţie ale acestui thriller cu spioni construit pe baza romanului omonim de John  le Carré (2008). Servicii secrete, terorişti şi bancheri alunecoşi, cam asta e lumea ce populează acest film în care Hoffman vorbeşte cu accent nemţesc, ceea ce ar putea suna umpic ciudat cel puţin într-o primă fază (aia în care ne insolitează auzul). 

A Most Wanted Man a fost proiectat în premier, la Sundance FF, în ianuarie, cu puţin timp înaintea de moartea actorului. N-a fost întâmpinat doar cu trandafiri şi şampanie, ci şi cu urzici şi oţet. Nu mă miră, căci fiind un film de Corbijn, accentul cade pe mood şi atmosferă, aşa cum s-a întâmplat şi-n The American, iar ingredientele astea două nu sunt digerate tocmai lejer de metabolismele borhotizate. Lansarea în cinematografe este programată pe 25 iulie, dar până atunci mai avem un Hoffman la orizont, mai exact pe 9 mai. God's Pocket se cheamă şi este regizat de John Slattery, pe care unii dintre voi s-ar putea să-l ştiţi din Mad Men (e Roger Sterling, cinicul şef şi mentor al „băiatului de aur” Don Draper).

Thursday, April 10, 2014

„All good people read good books” (27)

Screenshot from Ploy (dir. Pen-Ek Ratanaruang/2007)

Ploy e un film thailandez apărut sub iscălitura lui Pen-Ek Ratanaruang (caligrafia numelui în thai e o poezie în sine), regizor răsfățat de festivalurile și criticii de pretutindeni. E genul acela de film rafinat, elegant și senzual-sofisticat, în urma căruia e complicat să răspunzi dacă distanța bizară dintre cinematografia asiatică și sensibilitatea noastră, occidentală, este o complicată problemă de estetică sau doar una de pură geografie. Ratanaruang a împrumutat destule din stilul lui Wong Kar Wai, așa cum acesta, la rândul lui, îi datorează multe lui Mikio Naruse (între alții), însă filiația e suficient de bine mascată încât să nu intrige sau agaseze.

Cum vă sună? Un cuplu, aflat între două avioane, se cazează pentru o zi într-un hotel de 5 stele din Bangkok. E dimineaţa devreme şi sunt ameţiţi de nesomn şi de zborul tocmai încheiat. El e obosit şi plictisit. Ea e obosită şi pusă pe harţă. Bărbatul constată că nu mai are ţigări şi coboară la bar. Îşi cumpără, dar nu urcă la loc în cameră, ci zăboveşte preţ de-o ţigară, la bar, fumând încet, în linişte, departe de cicălelile soţiei. În capătul celălalt al mesei, o adolescentă ascultă muzică la căşti, bâţâindu-şi capul pe ritmurile melodiei (adică asta, pusă azi şi pe fb). Mâinile îi sunt ocupate o vreme cu o portocală. O aruncă în aer, o prinde, o aruncă iar, o scapă şi scăpată rămâne. Cum-necum cei doi intră în vorbă. Din una într-alta, fata cere găzduire câteva ore în camera lor, el acceptă, că e loc berechet şi ce se poate întâmpla, nu?

Restul e un mix poetizat de Lolita şi Lost in Translation peste care Ratanaruang presară oareşce condimente de asian thriller: violenţă, kidnapping, tortură, însă în tonuri uşoare ca o ploaie de vară în capitala Thailandei.

Tuesday, April 8, 2014

Adrian Sitaru: „Realitatea aduce de multe ori a gag din cauza presei de slabă calitate...”

Imediat după ce l-am văzut, în competiţia naţională NexT, am scris pe pagina de fb aşa:

Excursie, cel mai recent scurtmetraj de Adrian Sitaru, este o microdramedie (sau comedramă?) condusă cu mână sigură de la primul cadru (ironic) până la ultimul (heartbreaking, în sensul superior al termenului). 

Pe un remarcabil scenariu scris de Adrian Titieni (prezent şi în distribuţie), cu o imagine subtilă, neutră şi calmă (Adrian Silişteanu) şi un montaj ce dictează discret ritmul (Andrei Gorgan), Excursie vorbeşte simplu despre responsabilitate, despre modul în care noile tehnologii şi mass-media pot influenţa comportamente în absenţa responsabilităţii (părinteşti, în acest caz) şi, nu în ultimul rând, despre reevaluarea priorităţilor după traversarea unor situaţii-limită. 

Simplu, cum spuneam, fără emfază, în doar 19 minute. Revin la acel ultim cadru pentru că mi-a adus aminte de episodul din Moromeţii (volumul I) în care Ilie Moromete îşi redescoperă fiul, obligat fiind să-l poarte pe braţe după ce e doborât de accesul de friguri, la serbare. De altfel, personajul lui Titieni aduce mult cu Moromete-senior prin atitudine (chiar dacă mai brutală şi vulgară). 

[imagine via pagina de fb a filmului Domestic]
La câteva zile distanţă, Excursie avea să fie premiat, din care motiv m-am gândit să-l rog pe regizor să-mi acorde un interviu. Zis şi făcut! Adrian a fost de acord şi a răspuns rapid şi amabil, aşa că a ieşit dialogul de mai jos. Îi mulţumesc pentru disponibilitate, promptitudine şi răbdare... Mai rar aşa ceva pe la noi!

Cinesseur: Excursie, primul scurtmetraj pe care îl lansezi în ţară, în acest an, a primit menţiunea juriului la recent încheiatul NexT (a opta ediţie). N-ai fost la festivitate, dar dacă ai fi fost, cum ar fi sunat speech-ul tău?
Adrian Sitaru: Coincidenţa a făcut să fiu la o jurizare, un concurs între licee pe tematica filmului. Speech-ul: „Mulţumirile de rigoare juriului şi mulţumiri personale selecţionerilor!”

Cinesseur: Motivarea juriului a fost următoarea: „pentru prospeţime, umor şi cel mai bun scenariu”. Crezi că le-a scăpat ceva? (Eu aş zice montajul, foarte empatic, imho).