Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

30 septembrie 2009

De ce nu glumeam în legătură cu Eastwood (partea a doua şi ultima)

Muzica aia blegoasă şi lentă pe care unii o ştiţi de prin discoteci sau de la chefuri nu e blues. E bluz, adică muzică de pipăială, exquiz my language! Bluesul e altceva, blues is sex cum zice A.G.Weinberger, numai că până acolo traseul e altul, însă nu despre asta discutăm, ci despre un documentar. Veţi fi de acord că un documentar e o treabă serioasă, iar Piano Blues, făcut de Clint Eastwood cu câţiva living godfathers & sons ai jazz-ului e o treabă a dracului de serioasă.

Says Eastwood: „The blues has always been part of my musical life and the piano has a special place, beginning when my mother brought home all of Fats Waller's records. Also, the music has always played a part in my movies”. Foarte adevărat, bâtrâne, foarte adevărat! Mai mult de-atât, ai avut puterea să te iei peste picior şi să interpretezi cu vocea aceea plată şi monotonă melodia pe care curge genericul de final din Gran Torino. Nu mulți își permit luxul.

Dacă e cineva care crede că e ceva în neregulă în enumerarea documentar-Eastwood-(piano) blues, that individual is biased! Eastwood, care în anii '70 era un fel de Steven Seagal longilin, uscăţiv şi o idee mai volubil, nu doar că a ajuns un regizor de toată isprava, dar e şi un pianist de ţinută, capabil să performeze la două mâini alături de... Ray Charles.

Ray se deplasează în LA, într-un studio de înregistrări şi tot acolo vin, rând pe rând, la taclale şi depănat amintiri sau pretenţios spus, la cursul de istorie orală a jazz-ului, venerabilii şi fabuloşii Dave Brubeck (trebuie să-l ştiţi, are cel puţin o melodie ultrahyped: Take Five), Marcia Ball, Fats Domino, Dr. John, Jay McShann şi Pinetop Perkins (says wiki: Perkins was driving his automobile in 2004 in La Porte, Indiana, when he was hit by a train. The car was wrecked, but the 91-year-old driver was not seriously hurt. Perkins now lives in Austin, Texas. He usually performs a couple of nights a week at Nuno's on Sixth Street). Evident că dacă nu-i ştiau reputaţia, putea Eastwood să stea în cap sau în şpagat pe două scaune (!), că tot nu băteau drumul sau nu-i împărtăşeau anecdote şi trucuri de profesionişti.

La întâlnirea cu Ray Charles, Eastwood poartă nişte adidaşi vai steaua lor şi un pulover spălăcit, în vreme ce oaspetele e dichisit, pantaloni şi cămaşă la dungă, pantofi de lac, scos din cutie. Și-apoi, ce minunăţie, ce melancolie, să-i vezi p-amândoi bătând ritmul ca nişte vechi colegi de blues band. Sigur că bătrânul Clint putea să pună pe el nişte ţoale mai de doamne ajută, de fapt, la a doua filmare chiar pune (un sacou), însă a preferat ţinuta cowboy casual pentru a-l valoriza şi mai mult pe RC (îmi place să cred!).

<<<
Între două „bucăţi” executate de Ray, vine vorba de Oscar Peterson, un domn solid ajuns deja în ceruri, că dacă trăia era cu ei acolo (noi îl vedem în imagini de arhivă, aşa cum îi vedem pe toţi cei despre care se pălăvrăgeşte - de la Duke Ellington la Thelonious Monk). Şi zice Ray: „He could play, Oscar could play". Și apoi şoptit, să nu audă operatorii, împiedicându-se voluntar în limbă - „He could play, motherfucker" şi începe să râdă în hohote, iar Clint de colo, prinzând poanta din zbor, „Can we use this? Can we use it in this?" şi râd amândoi ca doi puştani care au făcut o şotie. „Of course we can, of course we can", repetă Clint cu glasul lui nisipos. Iar la sfârşit, when everything is said and done, inclusiv o cântare în doi, Eastwood îi mulţumeşte, dar nu pe numele mic-mic, ăla de scenă, ci aproape protocolar, cu un respect nesimulat: „Thank you Raymond, thank you very much".

Să vă mai zic una: o dată, când era mai tânăr, Clint l-a luat pe unul din ăştia (uite cum vorbesc eu de Fats Domino!) undeva la dracu' în praznic, în Wyoming, aveau şi poze de-acolo, s-au dus, deci, cu pian cu tot, pe ceva coclauri, erau doar ei, iarba palidă și cerul vag înnorat deasupra lor. Și l-a pus să cânte acolo, de parcă erau la Metropolitan. Cică, la un moment dat, povestește Clint, ceva sălbăticiuni ce-și făceau de lucru prin apropiere s-au oprit din rumegatul ăla al lor şi priveau prostite, nici nu mai respirau bietele, doar căscau urechile ascultându-l pe Fats Domino cum își acorda pianul. După ce recitalul alpestru s-a sfârşit, animalele au rupt-o la fugă! Păi ce era să facă? Oricum era prea mult pentru ele. Dar, zice Clint, n-am să uit niciodată „mutrele" acelor elani ascultând hipnotizaţi pianul.


The Blues. A Musical Journey (2003) e un proiect coordonat de Martin Scorsese. A strâns lângă el nişte oameni, printre care Mr. Eastwood here, Wim Wenders, Marc Levin sau Mike Figgis, cărora le-a zis: măi oameni buni, ia faceţi voi un film despre jazz & stuff cum vrea muşchiul vostru şi veniți cu el la tata. Și ei au făcut întocmai (unu' la Londra, unu' în Chicago și Memphis, altu' prin Africa etc.). Rezultatul? O (în)cântare a cântărilor.

29 septembrie 2009

A Few Good Men*

1
2


*toate aceste filme au ca an de producţie 2009 (unele vor fi difuzate în mod sigur în această toamnă)

27 septembrie 2009

Happy Birthday, sweetie!

She was once my love...

They finally got Polanski!

Într-un film cu o scufiță roșie (Ellen Page) pusă pe scopit lupi (Patrick Wilson) fără scrupule în materie de agațamente cu minore, regizorul David Slade îi aplică un croșeu amical lui Roman Polanski. Hayley, scufița roșie adică, observă cu mult umor, în timp ce manipulează obiecte tăioase în preajma podoabelor voinicului imobilizat, că orientările sexuale din tinerețe ale cineastului polonez nu l-au împiedicat să câștige un Oscar (chit că pentru a evita o arestare l-a trimis pe Harrison Ford să-l ridice; asta o zic eu, nu personajul). Îi dă, astfel, de înțeles pofticiosului de cărniță crudă că e într-o companie selectă, numai că acesta nu pare a fi auzit de Polanski și nu gustă poanta. E drept că nici postura în care se afla (legat de o masă) și nici contextul (o drăcoaică mică amenințându-l cu o carieră de... eunuc) nu sunt cele mai fericite, da' orișicât. De ce am adus vorba despre asta? Fiindcă înțeleg că, în cele din urmă, niște polițiști l-au înhățat pe regizor, în baza unui mandat emis în 1978. În Elveția, pe aeroport!

Twix Norton

Leaves of Grass n-are încă trailer, însă are un poster și, după cu puteți vedea, îl are pe Edward Norton în dublă ipostază. Tocmai reîncepusem să-l suspectez că își alege rolurile după criteriul "bani pentru întreținere" când am dat peste acest film ce pare altceva decât corny entertainment. O spune și Roger Ebert, care l-a văzut la TIFF (Toronto International Film Festival), iar omul ăsta nu o dă de gard prea des. Partea proastă e că ni se vor lungi urechile așteptându-l, fiindcă nu se știe mai nimic despre asta.

imagini: cinemablend.com (foto + poster)

25 septembrie 2009

Elogiul umbrei

Secvență epitomatică. Umbre, uneori penumbre, fiindcă umbra este esența acestui film.

Oameni care trăiesc în umbră. În umbra stăpânilor din cuvântul cărora nici nu-și imaginează că ar putea să iasă, în umbra părinților, în cuhnii învăluite de întuneric, la adăpostul jumătăților de gesturi sau la adăpostul iluzoriu al cuvintelor, pești morți plutind la suprafața fluviilor de nehotărâre. În filmul lui Ivory (scenariul e brodat de o doamnă cu rădăcini indiene pe baza unui roman scris de un japonez, amândoi occidentalizați de timpuriu, însă), războiul e o umbră, aristocrația british e o umbră, viața însăși e o umbră. Acești oameni nu trăiesc. Simulează, alunecă prin viață, umbre prin umbră, mânate din urmă de o lumină pe care nu o pot privi decât pieziș, pe contre-pied și în contre-jour.

24 septembrie 2009

23 septembrie 2009

Til Schweiger as... Val Kilmer in Inglourious Basterds

Poate e doar problema mea, însă în Inglourious Basterds n-am reuşit deloc să-l văd pe Til Schweiger ca Til Schweiger. L-am văzut tot timpul pe... Val Kilmer! Pe Val Kilmer din Spartan-ul lui Mamet. Nu numai asemănarea fizică e izbitoare, ci şi construcţia personajului Hugo Stiglitz (actor mexican in the real life cu 215 filme la activ) interpretat de Schweiger: e la fel de ciufut şi mutos ca Scott (Kilmer), când vorbeşte, vorbeşte în pilde şi maxime ca apostolii, iar modul în care se exprimă în luptă, oh baby, e spartan sută la sută.

Cum ziceam, poate e doar problema mea, poate mi se pare, maybe it's my imagination, dar priviţi şi voi imaginile de mai jos şi-apoi daţi cu bâta ca sergentul Donny Donowitz.


*************************************

22 septembrie 2009

"Despre un baietel pe nume Tarantino"

În urmă cu ceva vreme (să tot fie august!), l-am rugat pe Claude, care vedea pe-atunci Inglourious Basterds pe alte plaiuri, să scrie un text pe tema asta. Omul, amabil, a zis că încearcă, apoi a plecat în concediu, fără blog și fără filme, iar când a revenit, relativ recent, s-a ținut de cuvânt și mi-a trimis textul antamat. Între timp, am văzut și eu IB, o să scriu despre mai spre începutul lui octombrie, dar până atunci vă ofer review-ul lui Claude (pe blogul lui ar trebui să fie varianta în engleză), căruia îi mulțumesc pentru disponibilitate și generozitate.

"Vreau sa incep cu o marturisire: cind vine vorba de cinema am doua slabiciuni. Una este Woody Allen, iar cealalta Tarantino. Asa ca nu pretind obiectivitate in rindurile ce urmeaza.

Pentru mine Quentin Tarantino este tipul de regizor care cu lacomie de copil si-a facut din lumea filmului propriul loc de joaca. Dupa ce a dat o raita pina si prin cele mai obscure magazine de jucarii, QT si-a creat propriile masinarii intrecind in indeminare multi faimosi facatori de obiecte de joaca.

QT e tipul care se hraneste cu filme de dimineata pina seara.
QT e un urias burete ce absoarbe lumea filmelor de fictiune si care mai apoi proiecteaza asupra noastra propria lui realitate. Realitatea paralela a filmului. Lumea filmelor.


sursa foto: www.filmstarts.de

QT
face filme pentru ca iubeste filmele mai presus de orice. Fiecare film al sau e un omagiu adus creatorilor de lumi fictive pe pelicula de celuloid. Credinta lui e ca cinema-ul a fost inventat ca un spectacol de divertisment. Si divertisment e ceea ce ne ofera cu virf si indesat de fiecare data.

Unii critici il acuza pentru violenta gratuita din filmele sale. Iar apararea lui e ca violenta face parte dintr-o estetica a filmului si la urma urmelor, violenta face parte din natura umana.

Se spune ca are un fetis pentru talpile actritelor lui. As fi un ipocrit sa nu recunosc ca am iubit lipaitul talpilor Umei Thurman in Pulp Fiction sau ale Rosariei Dawson in Death Proof...

Iar acum pe ecrane avem cel mai nou produs marca QT. Inglourious Basterds poate fi cu usurinta considerat o maiastra declaratie de dragoste a lui Tarantino pentru Cinema.

Cu acest film QT rescrie istoria (la propriu!) si face asta pe indelete in timp ce ne face cunostinta cu apogeul oricarui personaj negativ din filmele sale de pina acum (Christoph Waltz), ne arata evrei scalpind nazisti in cel de-al doilea razboi mondial, ii vedem pe Romeo si Julieta mistuiti intr-un cinema incendiat, ridem cu Brad Pitt care isi exerseaza italiana, deschide filmul cu o fabuloasa scena si nu in ultimul rind vedem in prim-plan minunatele talpi ale Dianei Kruger.

Pentru mine, asta se numeste entertainment."

Încă unul şi-apoi ne revenim

Update: A fost (pentru unii dificil as hell, pentru alţii ultra-easy)! Şi s-a terminat pentru că decalez din nou anunţarea răspunsului (cu o oră). Aşadar, pentru cei care nu au chef să citească şi comentariile, anunţ aici: secvenţa de mai sus e din Withnail & I (r. Bruce Robinson). Concluzia nu rezolvă nimic pentru că lucrurile stau ca la început, adică aşa şi nu altminteri: dacă nu ai văzut filmul e complicat să indici corectamundo soluţia quiz-ului, fie că momeala oferită e "moartă" sau "vie".

Deşi e priceput la filme, domnul spre care v-am direcţionat cu link-ul, zice cu privire la quiz-ul anterior că a fost dificil şi că, în general, ghicitorile statice (a se citi screenshots) propuse de mine sunt pentru obsedaţi ai genului. Sunt de acord cu a doua parte a afirmaţiei, cea cu obsesiile (a se vedea şi statement-ul acestui blog - Hello stranger...). Ba mi se pare flattering, aşa că nişte mulţumiri se impun (thanks!).

Cum eu sunt receptiv de felul meu, ba mai mult, îmi place să cultiv un dogmatism flexibil, schimb forma de prezentare a quiz-ului şi vin cu acest fragment, să-i spunem animat, ale cărui date de identificare - minimale: nume film + regizor - vă invit să le demascaţi. Mister P. sugera că ar fi mai uşor în felul acesta. Rămâne de văzut după ora 18.00: e sau nu e?, a fost sau n-a fost?

21 septembrie 2009

Quiz impromptu

Nu e pe premii. E pe orgoliu. De cinefil. Până mâine, marți adică, pe la nămiezi (13.00). Întrebarea ar fi: pentru ce film a acceptat MGM să-și înverzească blazonul? Hint: regizorul și-a rezervat un cameo în care pierde... autobuzul. Name it!

Update (marți, 22 sept., ora 9.00): Așa vă vreau ostașii mei (de ambe sexe!). Mi-a plăcut reacția voastră și o apreciez ca atare. Mai că v-aș da un premiu, așa, simbolic... Better not! Not this time. Vă mulțumesc doar și declar "stop joc" mai devreme decât era preconizat (ora 13.00). Nu blochez comentariile ce vor mai veni, însă acestea - dacă au ca obiect răspunsul - nu vor mai avea același farmec exhibitivo-cognitiv! Totuși, nu mă pot abține și vin cu un... supliment! HI deserves it (nu e nici o eroare la mijloc: când vine vorba de Hitchcock așa ar trebui ortografiat pronumele personal la a III-a sg.).

20 septembrie 2009

Mad Men merge din nou la Emmy. S-a întors cu 6 premii!

Update: Deci da, Mad Men n-a făcut figuraţie la Emmy. A primit 6 distincţii, inclusiv una care-i (re)confirmă valoarea: Outstanding Drama Series. Bryan Cranston (Breaking Bad) a câştigat la categoria cel mai bun actor într-un serial dramatic, deşi mai erau pe-acolo Gabriel Byrne (In Treatment) şi Michael C. Hall (Dexter), iar la actriţe a triumfat Glenn Close (and I'm so happy for her!) pentru magistrala partitură din Damages. Lista completă e găsibilă aici.

Ia să vedem noi câte Emmy-uri înșfacă în noaptea asta Mad Men?! Are 16 nominalizări la tot soiul de categorii, însă e abia pe locul III la capitolul ăsta, după Grey Gardens (mă-ntreb iar, ca prostul, câți au auzit de acest film înainte să devină fani avizi) și 30 Rock cu... 22! N-am de gând să fac night live-blogging, așa că dacă o fi careva mai rezistent și împătimit ca/decât mine îl rog să lase mesaje la post restant (aka nuanțe). Le public mâine, după ce mă trezesc (până inventează blogger.com un robot care să preia moderarea comentariilor nu prea am altă soluție).

19 septembrie 2009

Cvasimilitudini (I)


Screenshot from L'année dernière à Marienbad (dir. Alain Resnais/1961)

Dracula: I have crossed oceans of time to find you.
Screenshot from Dracula (dir. Francis Ford Coppola/1992)

17 septembrie 2009

Quizzy quiz powered by PCR (ediţia pe septembrie)

Update (18 septembrie, ora 20.00): Game over. E a doua oară în istoria Cinequiz-urilor când răspunsul s-a lăsat atât de mult așteptat încât, finalmente, nici n-a mai sosit. Mulțumesc tuturor celor care au încercat, le mulțumesc și celor care nu au încercat, nimic nu se pierde, totul se recuperează, așa că v-aștept și luna viitoare. Ar mai fi de punctat un singur lucru: acesta! Weekend fain evribadi.

Pentru că tot se apropie 1 octombrie, iar unii încă mai sărbătoresc o mare revoluţie întâmplată în acea lună, se dă un screenshot cumva tematic. Se cere: numele filmului din care a fost extras şi al regizorului responsabil. Se mai dă celui/celor care va/vor da răspunsul corect un premiu de mare tracţiune. Deadline: vineri, 18 septembrie, ora 20.00. Rețineți un amănunt cel puțin interesant: numai răspunsurile incorecte se publică înainte de ora fixată! Baftă delo delo.

16 septembrie 2009

So Happy Together!


- double click is strongly required -
A double Cage with water & Michelle Pfeiffer în planul secund (a mai remarcat cineva "apariţia" ei furtivă în Adaptation?) Btw, când o mai face şi nepotul lui FFCoppola un film de doamne-ajută?

15 septembrie 2009

S-a întâmplat azi!

foto: images.easyart.com

According to history.com
(this day in history), scena asta faimoasă a fost turnată fix în ziua de azi, dar cu 55 de ani în urmă. Secvența o cunoaște toată lumea, a fost citată într-un miliard de pelicule și a fost parodiată de alt miliard, cu toate acestea sunt infinit mult mai puțini cei care știu filmul căruia i-a fost destinată: The Seven Year Itch. Tagline: It TICKLES and TANTALIZES! - The funniest comedy since laughter began! E o exagerare. În filmografia lui Wilder, The Seven Year Itch e o notă de subsol.

14 septembrie 2009

Oameni și advertising (5)


Și dacă tot a început școala, dați-mi voie să vă ofer un fragment... tematic.

Mad Men: Quoting McLuhan

"You know how they say: the medium is the message."
(Joan Holloway/Christina Hendricks/Mad Men s. I - ep. Babylon)


...and what a message! Aş mai vrea să adaug o "cestiune": s-a umplut blogosfera de maddicts care, între noi fie vorba, până mai ieri nu prea ştiau care-i schema cu Mad Men. K la noi! Mă gândesc să aduc vorba mai des pe-aici despre Damages, In Treatment sau Ashes to Ashes. Și nu în ultimul rând de best tv series of all times: The Wire.

13 septembrie 2009

Mametizări (IV)

- Speaking of dates...
- Dates? Metaphorically? Or real dates?
- I would never put these words, real & metaphor, in the same sentence.
- I'm sorry, I don't get it. You were talkin' about dates...
- Yeah. See what happens when you interrupt me? You should never do that.
- Do what?
- Interrupt my train of thoughts. Again... So, the best dates I've ever had were in my mind.

- Geez, you speak like that Woody Allen fuckin' deconstructing Harry character.
- Don't think so. What Woody Allen knows about control?
- Control? And the link is...
- Control! It's a zen thing. Let's go now.

(dialogul ăsta - inventat de mine - și "rubrica" Mametizări sunt doar pentru inițiații în filmele lui David Mamet)

11 septembrie 2009

Slice me nice sau încă o porţie din Antichrist

Unul dintre cei mai titrați art designeri australieni, Jeremy Saunders, autor a zeci de postere pentru filmele coming from down under (o parte din acestea, cele mai recente, de fapt, le puteți vedea pe site-ul lui), a "compus", în opinia mea, unul dintre cele mai bune auxiliare cinematografice din acest an (îl vedeți mai jos).


Există, însă, o problemă. Saunders a făcut posterul din proprie inițiativă. Nu i l-au cerut nici oameni din anturajul lui von Trier, nici reprezentanții companiei care va distribui Antichrist-ul în Australia. Cu toate acestea, zicea el pe Twitter, speră să obţină din partea danezului acordul pentru promovarea filmului pe plan local prin intermediul acestui afiş. Dac-aş fi von Trier nici n-aş sta pe gânduri.
Bonus:

10 septembrie 2009

JJZ-109

Chevy Nova/Stuntman Mike (Kurt Russell)/Death Proof (dir. Q. Tarantino)

Ford Mustang Fastback/Bullitt (Steve McQueen)/Bullitt (dir. Peter Yates/1968)

08 septembrie 2009

În treacăt despre îngeri şi demoni

Într-un film din seria Monty’s Python, Life of Brian mai exact, e o secvenţă antologică, una din multele de acest fel, în care mulţimea vidă la cap îi cere mamei lui Brian să-l arate pe acesta, întâmplător confundat cu Mesia. Răspunsul ei e fără replică: „There's no Messiah in here. There's a mess, all right, but no Messiah. Now go away!”

Exact la fel stau lucrurile cu The Da Vinci Code şi Angels and Demons, dar nu cu Ultima tentaţie a lui Isus Hristos (realizat de Martin Scorsese după romanul lui Kazantzakis). Şi acest film a stârnit un imens scandal la vremea sa, cu toate că acceptă ambele naturi ale lui Isus (divină - umană). Spre deosebire, însă, de cele două megatâmpenii semnate Ron Howard, TLoC rămâne fidel crezului cu care a pornit la drum: „Într-un anume sens, e vorba de un «film de artă» în conformitate cu definiţia americană, cu alte cuvinte nu este un film comercial: durează două ore şi patruzeci şi trei de minute şi nu a fost făcut din motive de exploatare” (Scorsese). Carevasăzică nu şi-a propus să revoluţioneze o paradigmă veche de 2000 de ani, ci să prezinte un alt punct de vedere, deoarece controversa în jurul acestui subiect nu a iscat-o Dan Brown zilele trecute, ci datează de pe vremea Conclavului de la Chalcedon (451 a.d.).

Atât am de spus pe această temă. M-a întrebat cineva pe email de ce evit să vorbesc despre „blockbustere & filme de larg consum” şi am răspuns pe blog, aşa cum tinde să devină un obicei.

05 septembrie 2009

Tarantino Week - a kind of closure

Ar mai fi fost multe de spus despre cineastul care a monopolizat pentru o săptămână acest blog. Din păcate, nici timp n-a mai fost, nici inspirație nu am mai găsit. Închei oficial, așadar, Tarantino Week, cu satisfacția că am reușit să capacitez energiile unora dintre voi (de a vedea sau scrie despre filmele celui în cauză), dar și cu oarecare insatisfacție, deoarece am acumulat o restanță (de care mă voi achita, finalmente).

Una peste alta, mie mi-a plăcut, a fost fain, entertaining și provocator subiectul. Vor mai urma, no doubt about it, și alte săptămâni dedicate unora sau altora dintre obsesiile mele/voastre. Până atunci, însă, așa cum s-a angajat într-un comentariu postat pe-aici, pe undeva, îi revine lui verbiaj. (punctul face parte din renumele lui) misiunea (dificilă, IMHO) de a postfața acest dosar tematic. Deadline-ul pe care și l-a asumat expiră duminică, la ora 23.59.

And now, some other tiny little pieces from an Auteur's works!

Fabienne: Whose motorcycle is this?
Butch: It's a chopper, baby.
Fabienne: Whose chopper is this?
Butch: It's Zed's.
Fabienne: Who's Zed?
Butch: Zed's dead, baby. Zed's dead.
(sau unul din micile poeme scrise de Tarantino; altul ar fi "I'm Buck and I'm here to fuck", rostit de un redneck cu accent texan, firește)

"Operațiunea Portbagajul" sau încă un trademark Tarantino


Ținta mea pentru uichendul ăsta!

03 septembrie 2009

O splendidă surpriză

Știind cam câte parale dă Gorzo pe Tarantino, m-așteptam, o spun fără ocolișuri, să găsesc în DV o cronică scrisă cu toporul pe al cărui tăiș sângele încă nu apucase să se închege. Numai că, mereu surprinzătorul Gorzo a ales altă cale de a se apropia de ceea ce părea dintru început victimă fără scăpare: calea samuraiului! Înțelept, așa cum codul deontologic o cere, iată ce scrie cronicarul în ediția tipărită a sus-numitei publicații:

"Inglourious Basterds mi se pare cea mai clară și mai frumoasă expresie a credinței lui în cinema ca lume mai dreaptă. (...) Nu cred că emoția pe care o acumulează acest film în secvențele sale culminante - în care Hitler e învins, la propriu, prin cinema - e doar satisfacția unei răzbunări tembele; cred că e și altceva, care are legătură cu această conștiință acută a cinema-ului ca lume paralelă. (...) E un film superb echilibrat. Din cînd în cînd, acest echilibru e spart, în mod intenționat, de cîte un element discordant - (...) -, dar realitatea paralelă a lui Tarantino asimilează imediat aceste elemente eterogene. Se ține superb."

Superb, domnule Gorzo! Mi-a făcut plăcere să transcriu aceste rânduri.

Diagonale sau câte ceva despre compoziţie


Kill Bill vol. 1

02 septembrie 2009

Tarantino's trademarks: Feet (fetish)

Tarantino şi John Schlesinger m-au învăţat să privesc altfel picioarele femeilor, de la genunchi în jos. Tarantino a dezvoltat în timp, un supracult pentru gambe, tălpi și degete, mai exact. (Despre lecţia lui Schlesinger cu altă ocazie). Presupun că, la casting, „let me see your feet first" e o chestiune de la sine înţeleasă, parte din ritualul selecţiei. În caz că nu-i convine ceva, îl văd în stare să angajeze o dublură pentru... tălpi! Nu că nu s-ar purta.

Uma Thurman, Bridget Fonda, Rosario Dawson şi Sydney Poitier şi-au pus tălpile la bătaie, iar Tarantino le-a mângâiat prin lentile din toate unghiurile posibile, în tot felul de ipostaze.  

Tarantino insistă cu close-up-uri pe talpa sau laba piciorului aşa cum Michael Mann îşi odihneşte focusul pe feţele actorilor, lăsând ridurile şi mişcările abia perceptibile ale muşchilor să vorbească.

Înţeleg că şi Diane Kruger în Basterds... ne îngăduie o re(ve)laţie intimă cu tălpile ei, dar despre asta la momentul potrivit. Până atunci, să vedem cum a lăsat QT urme pe peliculă cu picioarele altora.






Death Proof (2007)



Kill Bill vol. 1 (2003)



Jackie Brown (1997)

Pulp Fiction (1994) +
bonus (dialogul dintre Jules Winnfield şi Vincent Vega despre foot massage):

Jules: Look, just because I don't be givin' no man a foot massage don't make it right for Marsellus to throw Antwone into a glass motherfuckin' house, fuckin' up the way the nigger talks. Motherfucker do that shit to me, he better paralyze my ass, 'cause I'll kill the motherfucker, know what I'm sayin'?
Vincent: I ain't saying it's right. But you're saying a foot massage don't mean nothing, and I'm saying it does. Now look, I've given a million ladies a million foot massages, and they all meant something. We act like they don't, but they do, and that's what's so fucking cool about them. There's a sensuous thing going on where you don't talk about it, but you know it, she knows it, fucking Marsellus knew it, and Antwone should have fucking better known better. I mean, that's his fucking wife, man. He can't be expected to have a sense of humor about that shit. You know what I'm saying?
Jules: That's an interesting point. Come on, let's get into character.
(few moments later)
Jules: It was a foot massage. A foot massage means nothin'. I give my mother a foot massage.
Vincent: It's layin' your hands in a familiar way on Marsellus' new wife. Is it as bad as eatin' her pussy out? No. But it's the same fuckin' ballpark."
Jules: Whoa, whoa, whoa, whoa... stop right there. Eatin' a bitch out, and givin' a bitch a foot massage ain't even the same fuckin' thing.
Vincent: It's not. It's the same ballpark.
Jules: Ain't no fuckin' ballpark neither. Now look, maybe your method of massage differs from mine, but, you know, touchin' his wife's feet, and stickin' your tongue in her Holiest of Holies, ain't the same fuckin' ballpark, it ain't the same league, it ain't even the same fuckin' sport. Look, foot massages don't mean shit.
Vincent: Have you ever given a foot massage?
Jules: [scoffs] Don't be tellin' me about foot massages. I'm the foot fuckin' master.
Vincent: Given a lot of 'em?
Jules: Shit yeah. I got my technique down and everything, I don't be ticklin' or nothin'.
Vincent: Would you give a guy a foot massage?
[Jules gives Vincent a long look, realizing he's been set up]
Jules: Fuck you.
Vincent: You give them a lot?
Jules: Fuck you.
Vincent: You know, I'm getting kinda tired. I could use a foot massage myself.
Jules: Man, you best back off, I'm gittin' a little pissed here.
(cf. imdb.com)