Doi atleţi - unul motivat de convingeri religioase de nezdruncinat, celălalt convins că una din raţiunile existenţei e să fii mereu în frunte, învingător. Cu Chariots of Fire (Oscar pentru cel mai bun film, în 1982), Hugh Hudson a reuşit să traseze două destine legate de sport, motivate de el, dar separate de convingeri şi prejudecăţi religioase, teologice aş putea spune! Am văzut filmul acum mulţi ani, în alb-negru, şi a „dat” extraordinar de bine pentru că l-am văzut curat, în lumini şi umbre, iar momentele de concurs le-am găsit foarte plastice şi economic tratate, lăsând să transpară, în sărăcia lor sobră, efortul nud. Pe muzica lui Vangelis, imaginile derulate au ralanti (mai ales cele de pe plajă) au solemnitatea unei procesiuni, o gravitate modulată pe faţa fiecărui participant de propria explicaţie a prezenţei sale în lume: beatitudine, încrâncenare, plăcere măruntă.
Nu cuvintele încântă în acest film, nu explicaţiile ardente ale lui Eric Liddell (Ian Charleson), pe care religia nu îl lasă să alerge duminica, nu schimbul caustic de replici dintre Harold Abrahams (Ben Cross) şi conducerea universităţii, ci imaginile curate, de strălucirea gheţii care se topeşte şi în care efortul alergătorilor se scurge încet, nedureros, spre finiş. La sfârşit, după ce fiecare și-a câștigat propria cursă, suntem anunţaţi, scurt, că personajele vin din viaţă: Harold Abrahams a trăit mulţi ani după Jocurile Olimpice din 1924, Eric Liddell a murit la scurt timp după ce a ajuns misionar în China, adică lucrul pe care-l evitase pentru a participa la Olimpiadă. E genul de şoc perceptiv pe care l-am mai avut, relativ recent, cu Scafandrul şi fluturele, filmul lui Julian Schnabel pe care m-aşteptam să-l aud invocat, prin analogie, în tapajul mediatic provocat de crunta accidentare suferită de Mihai Neşu! N-a fost cazul poate şi fiindcă, în România, Scafandrul... a trecut aproape neobservat, mai toată lumea fiind în fund la umbra unui Palme d'Or atribuit - discutabil! - unei producţii neaoşe!
Nu cuvintele încântă în acest film, nu explicaţiile ardente ale lui Eric Liddell (Ian Charleson), pe care religia nu îl lasă să alerge duminica, nu schimbul caustic de replici dintre Harold Abrahams (Ben Cross) şi conducerea universităţii, ci imaginile curate, de strălucirea gheţii care se topeşte şi în care efortul alergătorilor se scurge încet, nedureros, spre finiş. La sfârşit, după ce fiecare și-a câștigat propria cursă, suntem anunţaţi, scurt, că personajele vin din viaţă: Harold Abrahams a trăit mulţi ani după Jocurile Olimpice din 1924, Eric Liddell a murit la scurt timp după ce a ajuns misionar în China, adică lucrul pe care-l evitase pentru a participa la Olimpiadă. E genul de şoc perceptiv pe care l-am mai avut, relativ recent, cu Scafandrul şi fluturele, filmul lui Julian Schnabel pe care m-aşteptam să-l aud invocat, prin analogie, în tapajul mediatic provocat de crunta accidentare suferită de Mihai Neşu! N-a fost cazul poate şi fiindcă, în România, Scafandrul... a trecut aproape neobservat, mai toată lumea fiind în fund la umbra unui Palme d'Or atribuit - discutabil! - unei producţii neaoşe!