- e destulă culoare în film, prin urmare acest post e fără imagini -
Martin Scorsese povestea undeva că, ani de-a rândul după Goodfellas, auzea următorul refren spus de diverşi producători: „Maestre, aţi făcut un film formidabil! Ultima parte e de-a dreptul fenomenală: succesiunea aceea rapidă şi agresivă de cadre te ameţeşte pur şi simplu. E fabulos ce reuşiţi acolo. Nu vă tentează să faceţi un întreg film în maniera asta?” Răbdător, Scorsese le explica tuturor că a ales acea formulă strict pentru a sugera felul în care funcţionează o minte zdrenţuită de cocaină şi adăuga că nu, nu ar face niciodată un film doar de dragul acelei tehnici de montaj, spectaculoasă, e drept, dar ineficientă în absenţa unui sistem narativ coerent. The Great Gatsby e exemplul de film pe care Scorsese a evitat să-l facă. Sau nu l-ar face niciodată. At least not this way!
E trist să constaţi că Baz Luhrmann, un stilist obsedat de vizual şi realmente înzestrat pe partea asta, n-are suficientă încredere în sine pentru a trece de nivelul unui tip ce confecţionează ilustrate sclipicioase dintr-un roman clasic. Ok, toată acea extravaganţă vizuală pe care o aştepţi din partea unui regizor care a dat Moulin Rouge e prezentă la datorie şi glazurează sibaritismul în care Jay Gatsby şi ceilalţi les nouveaux riches îşi inundă petrecerile, dar problema e că în romanul lui F. Scott Fitzgerald nu sunt doar petreceri. Cu un decupaj literalmente schilodit, filmul devine un şir lung de semne de exclamare din care doar secvenţele acestea îşi păstrează logica internă.
Unii şi-ar putea închipui că recursul la un format opulent şi artificial e veşmântul potrivit pentru a îmbrăca povestea unui om, el însuşi (auto)construit în aceeaşi notă. Imaginea pe care Gatsby o proiectează în exterior e toată numai oglinzi, fum şi ceaţă. Un păienjeniş de aparenţe şi zvonuri, o faţadă în spatele căreia se ascunde un întreg univers de vulnerabilităţi, complicităţi dubioase şi compromisuri. Spre care, culmea, căile de acces sunt aproape barate de raportarea uni-dimensională la textul-sursă, astfel că romantismul şi tragedia visului de mărire pe care şi-l făureşte Jay Gatsby sunt înecate într-o procesiune cacofonică de orgasme vizuale simulate.
Acţiune subţire şi personaje monocorde scoase în relief prin... 3D!
Luhrmann importă hălci consistente din proza lui Fitzgerald şi le livrează în voice over. Mai mult: o parte din pasajele în cauză apar şi pe ecran sub forma unui dublaj grafic asemănător sublinierilor făcute pe cărţi/cursuri întru ţinere de mine. În loc să avem acces la informaţiile respective prin contextualizare şi/sau prin jocul actorilor, le primim sub forma unui conspect şcolăresc colorat ca un oracol. Tentativele lui Luhrmann de a intra în profunzime sunt firave şi accidentale în comparaţie cu mult mai voioasele flic-flacuri pe luciul flamboaiant al unei superficialităţi, din fericire, asumate. E o strategie dezamăgitoare, aşa cum e şi filmul, dar nu neapărat una falimentară.
De unde şi întrebarea firească: prin ce minune spectatorii care n-au citit cartea ar putea „prinde” subtextul clocotitor, dacă filmul umblă cu „servite” în mânecă? (cea mai grosier elaborată fiind, de departe, plasarea naratorului - Nick Carraway/Tobey Maguire - într-o clinică de reabilitare, unde nu ştim precis de ce a ajuns, dar de unde ne povesteşte tărăşenia!) Nu-mi face plăcere s-o spun, dar Luhrmann i-a lăsat complet baltă pe cei care au parcurs şi iubesc romanul (reprezentanţii culturii tradiţionale, deci), preferând publicul care nu-l va citi niciodată, fiindcă „l-a văzut” la cinema (funny thing: schema mergea cu Shakespeare, aici e inadecvată aplicată otova).
Acest Gatsby e un construct care lasă impresia că-i făcut cu teama paralizantă că spectatorii-ţintă îşi vor pierde interesul dacă discursul filmic atinge gradul minim de complexitate. Aşa se face că simplificarea devine o regulă sub ale cărei constrângeri unele personaje (cazul interlopului Wolfsheim, aterizat parcă de pe altă planetă) şi bucăţi de intrigă se deşiră caricatural sau nu se integrează în ansamblu. De pildă, traversarea Manhattanului cu un automobil sport, episod recurent care la Fitzgerald avea de fiecare dată sens, e transformată de Luhrmann când în raliu cu accente burleşti, când în urmăriri demne de un The Fast and The Furious în epoca jazzului (epocă-matrice pentru societatea americană modernă, straşnic ferfeniţită şi aceasta prin translatarea contextului muzical într-o contemporaneitate hipsteresc-eclectică: Jay-Z + Gotye + Lana del Rey).
Despre versiunea din 1974, cea în care Robert Redford demonstra diferenţa dintre un mare actor care monopolizează un personaj indiferent de versiunile anterioare sau ulterioare şi un bun actor care-şi dă silinţa (DiCaprio), Tennessee Williams scria în memoriile sale: „It seems to me that quite a few of my stories, as well as my one acts, would provide interesting and profitable material for the contemporary cinema, if committed to such cinematic masters of direction as Jack Clayton, who made of The Great Gatsby a film that even surpassed, I think, the novel by Scott Fitzgerald.” La momentul respectiv, dramaturgul american exagera. Acum, când avem un termen de comparaţie, riscă să aibă dreptate!