Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

25 iulie 2013

Only God Forgives: „We're like Crystal, we break easy”

Mofluzi! Aşa vor rămâne mulţi dintre cei vrăjiţi de hipno-seducţia la care îi expunea Nicolas Winding Refn în Drive (ocazie cu care unii au descoperit un regizor cool, aflat totuşi la al optulea lungmetraj). Only God Forgives, noul său film, selecţionat anul acesta în competiţia de la Cannes, dar nereţinut în palmares (Drive, în schimb, primise Premiul de regie), marchează o rupere de nivel, deşi mai corect spus ar fi radicalizare estetică plasabilă undeva pe aliniamentul Kubrick - Jodorowsky.


La fel ca Drive, şi Only God Forgives este dedicat iconoclastului cineast chilian, însă e mai mult o formă sofisticată de show off şi, de ce nu?, încă o indirectă aplicată lui von Trier, care i-a închinat lui Tarkovski abrazivul său Antichrist (al cărui montaj, btw, e semnat de tatăl lui Refn, Anders)! Aşadar, simple dueluri ludic-revendicative între doi cineaşti danezi, fără o miză serioasă însă, deoarece aceste filme nu au mai nimic din consistenţa conceptuală a maeştrilor pe care îi invocă.

La fel ca amicul Gaspar Noé, trecut şi el pe generic la capitolul „special thanks”, Refn nu-şi ascunde ultra-fascinaţia pentru cinemaul propagat cândva de Stanley Kubrick (filiaţie detectabilă şi în Valhalla Rising sau Bronson). Dimpotrivă, în Only God Forgives se desfăşoară plenar, filmul fiind un plonjon geometrizat în infernul minţii unui personaj baricadat îndărătul ascezei verbale autoimpuse şi a unui complex oedipian străveziu. Un plonjon violent, extrem(ist), languros, caligrafiat într-o cromatică stupefiantă (în general, nuanţe întunecate de sângeriu şi albastru). Recursul la Kubrick e inevitabil, dar ne putem gândi şi la Argento (aluziile giallo sunt identificabile şi la nivel narativ) sau la paleta de culori folosite de Seijun Suzuki. Truth be told: imaginea, absolut splendidă, e punctul forte al filmului, iar pentru asta e responsabil Larry Smith, director de imagine la Eyes Wide Shut.



Aşadar, filo-kubrickianism în toată puterea cuvântului: de la compoziţia minuţios-geometrică a cadrelor, (plasarea personajelor întotdeauna în centru fiind un must) până la folosirea obsesivă a steadicam-ului sau, în alt registru, a violenţei (manifeste sau subliminale) ca propulsor al dispozitivului epic. 

Fiecare secvenţă e abordată (şi implicit, codată) cu un asemena simţ al mizanscenei şi cu un asemenea simţ al tempoului (lent nu înseamnă întotdeauna lipsit de ritm), încât fiecare mişcare a camerei, fiecare zoom sau travelling devin extensii ale poveştii, una de o izbitoare simplitate, apropiată de cea a unui film de serie B (inclusiv prin plasarea într-o Thailandă de serie Z). 

Dar tocmai datorită decupajului şi mizanscenei, povestea dobândeşte greutate şi precizie astfel încât, fiecare imagine, fie că vorbim de proiecţii mentale, deliruri and stuff, fie că derivă din evoluţia „obiectivă” a progresiei narative, se integrează perfect într-un labirint psiho-spaţial ce aminteşte de Shining. Aş putea numi opţiunea asta abstracţionism oniric simetrizat.


Teoretic, Only God Forgives e un film despre răzbunare având în vedere motivaţiile celor două personaje care amorsează sistematic ostilităţile: Crystal (Kristin Scott Thomas, maiestuoasă şi deliberat cabotină) răzbună moartea fiului cel mare, în vreme ce Chang (Vithaya Pansringarm) răzbună, la rândul său, abuzurile comise de gealaţii pe care „văduva neagră” îi trimite în acest război. 

Unul în care Julian (Ryan Gosling, criogenizat într-un soi de magnetism narcisiac post-Drive), fiul cel mic crescut în umbra castratoare a doi tirani, mamă şi frate, e victimă colaterală. Nu e lupta sa, motivaţiile şi traumele lui sunt altele, drept pentru care e mereu neutralizat de cele două forţe antagonice. 

E o înfruntare peste capul său şi peste puterile sale, iar el e prins la mijloc, aproape paralizat, când de izbucnirile violente ale unei mame tiranice, când de detaşarea fals-Zen a unui vigilante rece şi calculat precum ceasul morţii. Practic, e un film despre eliberare! Julian e Refn...


Dacă scena în care Chang, detectivul pensionat care împarte imperturbabil dreptatea, torturează unul din soldaţii scorpiei împlântându-i cuţite în antebraţe şi coapse şi fixându-l cu acest prilej într-un scaun din care nu se va mai ridica niciodată singur, pentru a-i perfora apoi, în aceeaşi manieră, un ochi şi o ureche, aşadar dacă scena vrea să indice cruzimea personajului care-şi urmăreşte cu înverşunare ţinta, nimic nu ne împiedică să vedem în ea şi căpoşenia lui Refn de a-şi duce la capăt exerciţiul de stil (şi admiraţie). 

Tot în acea scenă (locul în care se petrece e un club karaoke), cele câteva femei care asistă ocurenţial la interogatoriu sunt sfătuite să ţină ochii închişi cât timp se desfăşoară supliciul. Prin urmare, extindem analogia: Refn ne arată lucruri repulsive, dar în aceeaşi măsură ne provoacă să nu clipim (I dare you, motherfu**ers..., I double dare you, ştiţi vorba). Sunt curios câţi vor rezista ispitei!

P.S.: Cei de la Independenţa Film (trebuie să-mi aleg cuvintele cu ei, că-s sensibili şi degrabă vărsători de invective) spuneau în timpul Festivalului de la Cannes că vor aduce Only God Forgives în România, alături de încă 6-7 filme prezente pe Croazetă. Nu au spus şi când se va întâmpla asta, aşa că aşteptăm detalii.