Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

11 august 2013

Goodbye Solo: suflete în ceaţă [Ramin Bahrani's week]

Aș fi putut începe cu un citat din Husserl. V-aș fi captat atenția sută-n mie. Cu o mie de dolari este ispitit și Solo (Souléymane Sy Savané), un șofer de taxi senegalez experimentând visul american într-o Americă pentru care adjectivul profundă nu e suficient de profund (o să-mi iertați jocul de cuvinte, dar de alte jocuri nu-mi arde acum). O mie de dolari pentru ce? Pentru o cursă one way, undeva în creierii cețoși ai unui munte, Blowing Rock, celebru în zonă pentru turbulențe atmosferice de pomină. „Cum adică doar dus?”, întreabă taximetristul cu soție mexicană, continuând mai mult de unul singur șirul interogațiilor (pentru el) logice: „Nu e nimic acolo. Ce naiba să faci în acel loc? Cum ai de gând să te întorci? Doar nu vorbești serios, nu?”

Evident, va accepta târgul, dar nu dintr-un calcul meschin, ci pentru a încerca să-l răzgândească pe autorul ofertei, un oarecare domn William (Red West, actor neprofesionist cu o biografie pestriţă: fost pușcaș marin, cascador, bodyguard al lui Elvis etc.) sătul de viață până dincolo de ea. Evident, ghidaţi doar de subiect, cinefilii din voi (din unii dintre voi) vor activa rapid un link către Taste of Cherry, una din mostrele de excelență oferite de Abbas Kiarostami. Simplu amănunt biografic: Ramin Bahrani  (Strangers, Chop Shop, Man Push Cart) are rădăcini iraniene, chiar dacă e născut în State.

Dincolo de povestea în sine (care nu prea e, dar nu se simte asta), stilul e cel care împinge gândul spre Kiarostami. Goodbye Solo (2008) e impregnat de acea pânză freatică a gesturilor mărunte, a trăirilor în surdină, e o simfonie a dispersării sentimentelor în spații strâmte (camere ieftine de motel, adăposturi improvizate, automobile etc.). Bahrani filmează strâns, ca-n lift, cadrele nu respiră prea mult, proiectând în relief acea încrâncenare calmă, resemnată, a vieților consumate la margine, în derivă (temă prezentă şi în primele sale două filme). Abia în final perspectiva se deschide, dar şi atunci cu sfială, cu precauţie, ca într-o explozie controlată. O explozie în urma căreia rămâne fum sau ceaţă, adică un mediu generator deopotrivă de anxietate şi siguranță.


După o absenţă de patru ani, Bahrani a revenit anul trecut, la Veneţia, cu At Any Price, producţie de-a dreptul mainstream faţă de filmele anterioare, toate indie până în măduva oaselor genului. Dar despre asta, mâine, poimâine...