Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

27 noiembrie 2012

Cvasimilitudini (XLVI) [Ediţie specială: time is the enemy]


Primul diapozitiv e din Un homme et une femme, melodrama lui Lelouch distinsă, în 1966, cu Palme d'Or, la a 20-a ediţie a Festivalului de la Cannes (ediţie aniversară). O poveste de dragoste spusă pe diverse tonalităţi dramatice şi cromatice care cucerea prin prospeţime stilistică şi magnetismul actorilor din rolurile principale. La 46 de ani distanţă, adică anul acesta, juriul de la Cannes premiază tot o poveste de dragoste în amurg, narată însă într-o cu totul altă cheie, diametral opusă. Filmul se numeşte Amour, regizor este Michael Haneke, iar numitorul comun al celor două pelicule este personajul pricipal masculin interpretat de Jean-Louis Trintignant. Îl puteţi vedea în a doua imagine, mărturie a trecerii timpului şi delabrării fizice, alături de Emmanuelle Riva (în filmul lui Lelouch, parteneră îi era Anouk Aimee).

Am putea spune că abia acum s-a închis cu adevărat cercul, fiindcă Un homme et une femme, 20 ans déjà, făcut de acelaşi Lelouch, e curată apă de ploaie. Versiunea care contează, deşi n-aş vrea să judecaţi analogia de faţă în termenii stricţi ai unei continuări, e cea a lui Haneke. E o versiune deposedată, jefuită chiar, de orice lirism, efect al unei axiome pe care n-a abandonat-o niciodată: sentimente = sentimentalism = kitsch. Haneke evită să fie sentimental şi ignoră deopotrivă nevoia de catharsis a spectatorului. Prin urmare, o eventuală paralelă cu Venus, de pildă, cade din start: acolo viziunea sumbră asupra bătrâneţii e progresiv îmblânzită de inserţia unei Lolite în viaţa unui moşneag dornic de încă o cucerire. De Volke 9 nu mai zic nimic: deşi porneşte bine, virează mai apoi spre un soi de comedie romantică ce de la un punct încolo indigestă, astfel că insistenţa pe unele detalii anatomice stafidite devine sordidă şi gratuită.

Ce-l interesează cu adevărat pe Haneke e să destabilizeze, să-l priveze pe spectator de marcaje sau semne de circulaţie, să-l împingă pe un teren cât mai puţin familiar, acolo unde se joacă marile mize:  terenul insuportabilului, al paroxismului senzorial. In his own words: „filmele mele sunt mai uşor de făcut decât de privit”. În demersul ăsta pune la bătaie întreg arsenalul: subiectul (îmbătrânirea şi neajunsurile adiacente), setting-ul (un apartament desenat în linii claustrofob-naturaliste), imaginea (nuanţe palide sau întunecate, o lumină fără inimă, apăsătoare - Darius Khondji e iar în largul lui, la fel ca în Se7en), coloana sonoră (parcimonioasă, ipostaziere proustiană a ireversibilului - personajele sunt foşti profesori de muzică), sound design-ul (hitchcockian, alienant). Încercuirea e totală şi copleşitoare. 

Amour e un asediu lent, gradat, perfect strunit, din care nu se poate evada. Geamurile pe care un pompier le deschide cu năduf, chiar în prolog, fiindcă nu poate îndura aerul închis, deleter, sunt o pistă falsă. Şi, paradoxal, singura mână de ajutor: cine vrea să scape o poate face acum. Mai târziu e prea târziu. Căci nu pe-acolo se evadează. Şi nu aşa. Ieşirea e spre interior. O întoarcere. Sau reîntoarcere. La conştiinţă.

La un alt nivel, îmi spune un prieten iubitor de calambururi şi analogii şugubeţe, Amour e Carnage-ul lui Polanski filmat de Haneke!